”Merită să fim berbeci?” sau ”Ce nu știați despre horoscop”

 Dacă tot de fiecare dată citiți bizarele preziceri astrale de la sfârșit de ziar, sau sunteți curioasă de – ce zi frumoasă vă dictează zodiile, ar fi foarte util să cunoașteți ce este de fapt, astrologia, pentru a fi siguri că purtați coarne, vărsați apă, vă îngemănați, sau tot dați din clești, cu un anumit scop… rațional.

I. Despre cele două curente astrologice

Astrologia își are originea în țările orientale: India, China, Mesopotamia, Egipt, Aztec. Conceptul de bază era următorul: stelele, planetele, sunt zei, care – prin poziționarea lor față de Pământ – ne influențează fiecare într-un anumit fel; în dependență de – anul, ziua și ora nașterii. Menționăm că oamenii de atunci, respectiv, se rugau la acești zei.

E posibil să-i iubeşti pe toţi?

E uşor să iubeşti omenirea.
Încearcă să-ţi iubeşti vecinul.

Apopiaţii aceştea ...oare cum să înveţi să-i iubeşti pe toţi şi deodată? Sau se poate să iau careva trăsături care îmi sunt mai atrăgătoare şi după ele să-i aleg pe cei pe care să-i iubesc? Să încep cu cei mai atrăgători şi mai intelegenţi?

Sau cu acei care merg în transport spre serviciu. Şi de unde să iau această dragoste faţă de oameni? Doar nu-mi pot forţa inima faţă de sentimente de care nu e în stare. Sau totuşi aş putea să încerc să-mi impun această forţare?

 Cine e vinovat pentru păcatele mele...

Am o problemă – nu ştiu pe cine să-l fac vinovat pentru păcatele mele. Unde să găsesc acel vinovat sau grupul celor vinovaţi, care ar purta întreaga răspundere pentru ele.

Să încep de la părinţi. Desigur că sunt vinovaţi! Nu m-au educat corect, nu m-au învăţat nimic, nu s-au rugat pentru mine. Mi-au transmis toate înclinaţiile, obiceiurile şi bolile proprii. Mi-au transmis întreaga moştenire a propriilor probleme, ca eu să le înmulţesc şi apoi să le transmit mai departe. Dacă acest lanţ de idei este corect, atunci fiecării noi generaţii îi este tot mai greu să se lupte cu păcatul. Căci în afară de cele propii, îi reven şi cele moştenite din generaţie în generaţie.

De ce Dumnezeu întârzie să ne îndeplinească rugăciunile?

«Pentru cel credincios toate sunt posibile», — a spus chiar însuşi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Şi a mai zis: «Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.» Pentru cei care desopră Evanghelia, s-ar putea crea impresia, că pentru cel credincios e posibil orice şi-ar dori. Trebuie să muţi un munte — roagă-te cu credinţă şi muntele se va mişca. Ai nevoie de un loc de muncă — roagă-te şi neapărat vei prmi oferta pe care o aştepţi. Îţi doreşti tămăduirea unei boli chinuitoare —numai roagă-te... Totuşi nu prea des sunt mişcaţi minţii — există doar câteva cazuri în vieţile sfinţilor. Şi rugăciunile noastre nu mereu şe îndeplinesc ...

De ce se întâmplă aşa ? Oare Mântuitorul ne-a minţit? Sau nu dăm dovadă de credinţă adevărată?

Să apreciem şi să iertăm acum, să iubim – acum….

Ne desprart cei câţiva metri, care sunt între patul pe care stă întins soţul şi fotoliul unde m-am ghemuit eu. Dar am senzaţia că acum această distanţă nu poate fi parcursă, de parcă existând o prăpastie nedesluşită de ochiul liber.

O prăpastie imaginară, creată de noi, dar care nu poate fi depăşită prea uşor. Căci la formarea ei prea au contribuit mândria, supărarea  şi neiertarea. Privesc în direcţa soţului, încercând să nu observe această mişcare. Sunt supărată şi nu vreau să înţeleagă că nu mă preocupă deloc cartea, pe care o ţin pe braţe.

Nu mi-a observat mişcarea…E prea obosit sau poate încearcă să se concentreze la ştirile privite. De fapt e mai unica ce mai priveşte la televizor, căci mai mereu nu are timp.  Încerc să înţeleg de ce sunt supărată şi de ce nu vreau să fac primul pas.

Din nou am întârziat (sau să ne grăbim să facem fapte bune)

E perioada postului, perioada, când ar trebui să fim mai milostivi şi mai darnici ca deobicei. E perioda, când durerea şi greutăţile aproapelui nu ar trebui să ne lase indiferenţi...deşi un creştin ar trebui să fie asemenea mereu.

Astăzi nu mai suntem obişnuiţi cu  mâncarea simplă de altă dată, deaceea şi în Post adesea pentru mulţi apare nedumerirea, ce alimente ar trebui să consumăm în această perioadă. Dar această „problemă” o rezolvă de minune rafturile magazinelor de azi. În faţa magazinului, care îmi este în drum spre casă este destul de aglomerat.  Tinerii se îmbulzesc şi discută ceva la telefoanele, de care nu pot fi despărţiţi oriunde ar fi. Un beţivan în faţa uşii întinde mâna către mine, dar singur abea de stă în picioare.

Diavolul "m-a îndemnat"...sau doar eu am cedat

De multe ori printre cei din lumea ortodoxă auzim acest veşnic – ispita. Ispite acasă, ispite la lucru, sau cum se spune acum în oficiu, ispite chiar şi în altar. Ai uitat ceainicul pe aragaz – o ispită, am adormit şi am întârziat la lucru –ispită, nu am pus tămâia în cadelniţă — aceeaşi. Se formează impresia că pentru ortodocşi acest cuvânt a înlocuit toate cuvintele de ocară, iar pe de altă parte se poate de înlocuit prin acest înţeles toată răspunderea pentru propriile greşeli şi să o pui pe seama altcuiva, care e mai departe.

În primul caz merge vorba despre o simplă denaturare a sensului cuvântului. În al doilea, e mult mai interesant În realitate cuvântul ispită e folosit când s-a produs o eroare, când ceva nu merge bine, şi chiar atunci când ai fost mustrat pe drept de şef. Iată atunci şi de pracă şi cuvântul ţi-a venit care răspunde de toate şi pentru tot.

Postul pentru copii - să fie neapărat unul cu dragoste şi bine chibzuit 

 Postul pentru copii trebuie să fie neapărat unul bine chibzuit, ca el să nu se transforme într-un chin continuu şi fără sens, totodată fiind lipsit de calităţi educative. Pentru copil este mult mai important ca postul să înceapă prin o faptă de depăşire proprie. Este necesar să i se dea posibilitea să se abţină anume de la acele fapte, unde cel mai mult i se manifestă lăcomia, zgârcenia, lipsa ascultării şi nu doar lipsa la careva produse alimentare. Copilul trebuie să înţeleagă rostul postului şi să o făcă, atât cât este posibil pentru el, încercând prin acesta să-şi manisfeste devotamentul său faţă de Dumnezeu, biruind unele porniri şi tendinţe negative, şi încercând să-şi controleze faptele sale. Iar nevoinţa sa de postire trebuie să crească treptat, după cum copilul poate face faţă acestor lucruri.

 "Casa" cu care ne vom prezenta în faţa lui Dumnezeu.

 Urmându-şi scurtul veac pământesc, un creştin a nimerit la Judecata Domnului.

Dar a fost întâmpinat de o privire nedumerită şi o tăcere îndelungată. Omul nostru nu a rezistat tăcerii şi a întrebat:

- Doamne, ce e cu partea mea? De ce nu-mi vorbeşti? Doar am meritat Împărăţia Cerurilor. Doar eu am suferit! - cu deminitate a cuvântat omul.

- De ce, oare, consideri că suferinţele sunt un merit? - s-a mirat Dumnezeu.

- Am purtat cele mai simple haine şi m-am abţinut de la mâncăruri delicioase, uneori hrana mea nu era decât un păhar cu apă; nu mă apropiam nicicând de femei, a continuat omul. Mi-am istovit trupul cu post şi rugăciune...

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa...

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus popii. Popa a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:
“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”
“Nu ştiu părinte.”
“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

Este straniu, că fiecare ar vrea să moştenească Împărăţia Cerurilor, dar nu vrea să facă mai nimic, pentru a o merita...

 

Este straniu, că lăsând o bancnotă de 100 de lei în Biserică - ne pare atât de mult, și atât de puţin, atunci când o lăsăm la piață.

Este straniu că o oră petrecută în rugăciune şi convorbire cu Dumnezeu, ne pare atât de lungă, iar o oră petrecută în faţa televizorului, atât de scurtă.

Este straniu câ citind o rugăciune, noi abea reuşim să ne adunăm gândurile, în timp ce în conversație cu un prieten, pentru noi asta nu reprezintă nici o dificultate.

 Nimic nu este întâmplător

Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea.

Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic.

Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. La sigur că nu avea mâncare în ea, că de altfel bâtrăna măcar o dată, dar s-ar fi atins de ea.

 Am eu dreptul să decid dacă tu vei trăi...

Există o întrebare care foarte des apare în faţa bărbaţilor şi a femeilor, a celor credincioşi şi a celor care nu se consideră a fi astfel. O întrebare care cel mai des e precedată de o tristă istorie sau nişte exclamaţii, care de fapt nici ne se aşteaptă la un răspuns şi care nici nu e prea clar cui îi sunt adresate, sau lui Dumnezeu sau nimănui. E o întrebare periculoasă, incomodă şi de la care adesea simţi şi o durere undeva în regiunea inimii. Întrebarea e e „să dau naştere copilului?".

E o întrebare care adesea apare când abea se meditează la posibiliatea de a avea un copil, existând numeroase motive care ar împiedica dorinţa de a-l avea: sănătatea, criza, ecologia, eriditatea şi chiar şi  Se întâmplă că se pune întrebarea când această întrebare nu mai are dreptul la existenţă, când o viaţă nouă deja există în ceea care-şi pune întrebarea.

Sfinţenia mea

E uşor să te apropii de sfinţenie. Şi nu cred că e cazul să zâmbiţi sarcastistic. Dacă mă întrebaţi cum – o să vă spun, e foarte simplu. Uite spre exemplu eu, fac fapte de milostenie, sunt receptivă faţă de durerea aproapelui şi nu stau pe gânduri să-l ajut pe cineva sau nu, e ceva firesc pentru mine…

Cu puţin timp în urmă s-a apropiat de mine la gară o bătrânică, deşi era destul de frig paltonaşul ei era subţiat de atâta purtat, iar broboada ei nicidecum nu era pentru această perioadă a anului. 

Cu greu parcurgând distanţa ce o dispărţea de mine,

ea nu mi-a cerut nimic, doar şi-a făcut semnul crucii şi m-a privit în tăcere.

 Când ruşinea femeilor va disparea, sfârştul va fi aproape 

  Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeste despre unul din semnele apropierii sfarsitului despre care…. se vorbeste mai putin, despre o anormalitate intrata, din pacate, in obisnuit, in firesc. Si in alta parte Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, ca una din cele doua mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astazi este, pe langa avort, si “goliciunea femeilor”, fenomen de proportii fara precedent in istorie:

Marele Mucenic al lui Hristos, Purtătorul de chinuri, Sfântul Pantelimon 

 “Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de grelale sufletelor noastre.”

Alegerea

Trecând  în veşnicie, creştinul speră la mila lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletul său. Ateul vede după moarte doar întunericul fără de sfârşit. Dar prin pronia dumnezeiască şi necredinciosul vine la credinţă.

S-a întâmplat această istorie în teribilii ani 30 ai secolului trecut. Ca un vârtej de sânge au venit numeroasele arestări. Se închideau mănăstirile, se distrugeau bisericile, preoţii erau torturaţi şi împuşcaţi. Într-un mic orăşel de provincie, părintele Ioan, un diacon de parohie, de vârstă mijlocie, imediat după săvârşirea Liturghiei a fost obligat să se prezinte în faţa anchetatorului.

— Luaţi loc, Ivan Evstafievici, — tânărul ofiţer a indicat către scaunul înşurubat în podea.  — Personal la dvs nu avem pretenţii la moment. Dar iată preotul paroh al bisericii, unde activaţi, ne îngrijorează foarte mult. Luaţi cunoştinţă, vă rog, şi semnaţi.

"Face apeluri la răsturnarea puterii sovietice", "în predicile sale descreditează partidul şi guvernul", "conduce o organizaţie contra-revoluţionară" - fraze standard de denunţare. Iar în partea de jos, numele părintelui Ioan!

— E necesar doar să semnaţi şi să indicaţi data de astăzi. Doar sunteţi un om sovietic?

Ceva nou sub soare

Ecclesiastul spune: nu este nimic nou sub soare.

Mi se pare totuşi că ceva ar putea să-l surprindă. Ceea ce puteţi vedea şi auzi într-o maternitate: abandonarea copilaşilor şi transferarea lor la orfelinate.

Cred că în timpul Ecclesiastului nu erau orfelinate.

Odată a trebuit să mă confrunt cu o neînţelegere de nepătruns a medicului-şef şi a altor persoane în privinţa unui copil care nu era asemenea tuturor celorlaţi. El avea cromozoma 21 suplimentară.

Nici nu-mi aduc aminte bine, de era băiat sau fată, nu-mi aduc aminte care era numele mamei…Dar ţin minte câte lacrimi şi cu câtă durere privea la pătucul copilaşului, unde se afla acela pe care l-a aşteptat 9 luni, şi deja venind în lumea asta nu a fost primit de toţi şi deodată.

Mamă doar pe jumătate

Fiind copil, priveam la relaţiile din familia mea, şi mă gândeam, că iată voi ţine minte "cum a fost” şi  voi face concluziile necesare pentru a deveni o mamă foarte bună. Neapărat voi merge cu copiii la plimbare, cu mine se plimba doar tata, şi voi juca şah cu copiii, mama mea necunoscând tainele acestui joc, şi nici nu-mi verifica temele, prea era ocupată de altele. În genere, simţeam acut lipsa mamei, toată ziua era la serviciu, seara – obosită şi mai existând şi grijele casei…

Dar cum e de fapt o mamă bună? Probabil cel mai important – e neapărat ca ea să fie întotdeauna aproape. În timp ce suntem destul de mici, acest "aproape", trebuie să fie unul exact, un pic mai târziu înţelegerea şi sprijinul ei trebuie să se simtă în orice situaţie. Acest lucru este foarte important într-o relaţie cu cineva drag, dar mai ales în relaţiile cu mama. În copilărie  mama este asemenea soarelui, ea este alături şi deja e frumos şi cald. Şi cele mai fericite zile - sunt cele de odihnă. Deoarece întreaga familie este împreună.

 Fiecare îşi are măsura sa

Venim în această lume ducând o povară grea, –  este un fapt dovedit chiar şi de ştiinţă.  Multe sunt primite prin intermediul AND-ului ca moştenire, dar suntem şi chemaţi la luptă cu ceea, ce este negativ în această moştenire. Dacă eşti irascibil, atunci eşti chemat să fii blând, dacă eşti zgârcit, trebuie să devii milostiv, iar dacă eşti alintat - eşti chemat să deviu un ascet, ca să te căleşti. Cum spunea Cuviosul Paisie, dacă eşti vorbăreţ, atunci să fii unul sfânt. Adică să vorbeşti mereu despre Dumnezeu, să devii un Apostol în acestă misiune. Dacă eşti puternic - să devii un sfânt puternic.

Un părinte a spus:
– Eşti prea curios! Trebuie să faci această curiozitate sfântă! Spre exemplu, studiază vieţile sfinţilor. Ca în loc să te interesezi de careva amănunte din viaţa vecinilor, află mai bine viaţa fiecărui sfânt, ca să ştii cu ce se ocupa.
Fiecare se sfinţeşte prin ceea ce a primit. Unul are unele, altul - altele. Unul are o neputinţă, altul -alta, cineva are un talant, altcineva - altul. Toate acestea formeză eul nostru. Şi toate acestea trebuie preschimbate în Hristos. Vei spune că ceva este mai uşor şi ceva mai greu? Da, dar de atât şi Dumnezeu nu judecă după aparenţe şi după cele exterioare, şi de atât şi ne-a interzis Hristos să judecăm. Nu ne permite să judecăm, fiindcă noi nu putem vedea inima celui pe care îndrăznim să-l judecăm. Şi ne spune: Nu judecaţi după înfăţişare (Ioan. 7: 24).

Acel om care este blând, care are această trăsătură de la naştere, va rămâne aşa ce nu vei face cu el, dar el nu îşi va primi cununa de la Dumnezeu, pentru această blândeţe. Însă acel care şi de la un nimic se aprinde, dar duce o luptă neîntreruptă cu acestă neputinţă, care s-ar fi putut enerva de cincizeci şi cinci de ori, dar a făcut-o doar de cinci ori, acela e un om, ce duce o adevărată luptă duhovnicească.

În scimb pe altul, cât nu ai încerca, nu ai să fii în stare să-l dezechilibrezi. Deoarece nu e suficient de energic pentru asta, apatia sa, nu-ţi va permite să-i schimbi starea, cât nu ai încerca. Măcar mişcă-te fiule, spune măcar un cuvânt, împotriveşte-te! Manifestă-ţi revola! Dar nimic! El e asemenea unei maşini, care a fost alimentată nu cu combustibil adevărat, dar doar cu apă. Se va aprinde oare cândva apa? Desigur că nu se va aprinde.

Există ceva bun în caracterul său, dar nu va primi o plată deosebită de la Dumnezeu, deoarece aşa este firea lui. Dar acela care varsă sudori şi luptă, pentru a nu supăra şi sminti pe alţii - e un luptător adevărat.

În descrierea vieţii sfântului Afanasie de la muntele Athos, este relatat un aşa caz. Acest sfânt mereu mânca foarte mult şi călugării spuneau: «Da, sfânt este părintele nostru, dar prea mult mănâcă...»

Auzind acestea, stareţul i-a spus bucătarului să facă mai multă mâncare ca deobicei şi i-a poruncit: «Să închizi uşa trapezei ca nimeni să nu poată pleca la chilia sa şi să faci ce-ţi voi porunci». S-au aşezat călugării la masă şi au început a mânca. Când ei au terminat, sfântul Afanasie, i-a spus bucătarului:

– Adu-le tuturor încă câte o porţie!

Porunca i-a fost îndeplinită şi călugării au mâncat-o şi pe ea. A treia porţie. Călugării au mâncat şi din ea, dar au izbutit să facă faţă doar la o parte din mâncare. A fost adusă şi a patra. Deja numai câţiva s-au atins de ea. Porţia a cincea. A şasea. A şaptea. Sfântul Afanasie a mâncat şapte porţii de mâncare. Deşi numai el continua să mănânce. Şi  atunci le-a spus fraţilor:

– Priviţi deci, am mâncat de şapte ori mai mult ca mulţi dintre voi şi abea acum pot spune că sunt sătul într-o măsură oarecare! Voi mâncaţi o farfurie şi vă este suficient, eu mănânc cu voi împreună două farfurii şi nicicând nu sunt sătul, deoarce îmi este necesar să mânânc şapte. Mânânc doar două sau una şi jumate şi cu greu mă abţin. De aceea nu judecaţi după cele aparente. Fiecare om îşi are măsura sa.

Omul obsearva aceasta, când locuieşte înconjirat de mulţi semeni de-ai săi. Cu adevărat, există şi oameni care abea gustă din măncare şi se simt bine, iar altcineva poate să cosume şi mâncarea pregătită pentru o familie întreagă şi tot să nu fie sătul. Între ei e o diferenţă foarte mare, există oameni diferiţi. De atât şi nu trebuie judecat omul după cele exterioare ale sale şi de atât, judecata îi aparţine doar Domnlui. De atât şi darurile, pe care se presupune că le avem sau ne pare că le avem, la fel ca şi neputinţele trebuie să le primim cu dragoste, lăsând judecata Domnului.

La ce ne-a indicat Hristos prin cuvintele : să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9: 23). Care este acel lucru pe care trebuie să-l facem în fiecare zi? Să ne luptăm cu noi înşine. Aşa îmi este caracterul: sunt invidios, uşor mă supăr, îmi palce să trăiesc cum îmi place, şi uşor mă enervez – înseamnă că trebuie să lupt cu toate acestea. Ce să-i faci? Aşa sunt eu. Văd foarte bine toate aceste momente şi singur îmi deduc diagnoza, dar este neapărat ca după stabilirea ei, să urmeze şi tratamentul.

În monahism primul lucru pe care trebuie să-l poţi duce şi primi, este acel dur adevăr pe care-l află omul despre sine. Ce este o mărturisire? Este o descoperire a bolilor duhovniceşti reale, pe care şi le reprezintă păcatele noastre, ea este diagnoza părintelui duhovnicesc care-ţi spune: «Priveşte tu eşti ceea şi aceea». Dar poate să nu-ţi spuie acest adevăr, înţelegând că nu-l vei putea duce.

E la fel ca atunci când mergi la un medic şi el examinându-te îţi prescrie tratamentul. Şi în viaţa duhovnicească e la fel. Omul îşi dă seama de cele întâmplate, îşi vede căderile şi momentele când cedează cel mai uşor. Atunci se opreşte şi începe o luptă smerită, fără stres şi întrebările : «De ce?! De ce?! De ce?!», care adesea sunt doar rezultatul egosimului nesănătos.

«De ce oare aşa gândesc , de ce aşa fac?!»

Bine, dar ce ai crezut despre tine? De ce oare nu ai putea să gândeşti aşa? Oare te considerai atât de bun, că te miri de prezenţa acestor gânduri sau fapte în viaţa ta. Eşti om şi toate le poţi face sau gândi. Dacă omul nu este atent la propriul sine, el poate face orice şi gândi orice. Natura omului are posibilităţi de a fi superioară sau inferioară firei sale. Posibilităţi foarte mari.

Să răspundem la întrebarea: «Aţi spus că smerenia bolnăvicioasă - e cel mai rău egoism, ce este aceasta şi cum poate fi depistată în sine? Şi unde e hotarul între demnitatea omului şi smrenie sau umilire?»

Priviţi, copii: smerenia, smerenia desăvârşită este desăvârşirea omului. Omul desăvârşit e un om smerit, care poate cu adevărat să iubească aţi oameni şi să-L iubească de Dumnezeu. Deoarece omul smerit e unicul om care îl poate urma pe Hristos: să se jertfească pe sine pentru fratele său, acţionând dintr-o dragoste adevărată. Numai omul smerit îşi poate iubi semenii şi pe Dumnezeu cu adevărat.  Deci omul smerit e un om cu adevărat desăvârşit.

Dar până vom ajunge la această desăvârşire, trebuie să trecem prin mai multe trepte, chiar foarte multe. Prin prisma experienţei sale, Sfinţii părinţi ai Bisericii, descriu toată această scară, ce duce la smerenia desăvârşită.

Dar vei spune: « Dar noi? e minunată această desăvârşire. Dar noi unde ne aflăm?». Noi ne luptăm, ca să fim smeriţi cu inima, cum ne-o cere Hristos şi să devenim asemenea lui Hristos  – părintele nostru.

Noi începem de la prima treaptă. Desigur că nu va fi o desăvârşire, ci doar prima treaptă. Ca şi copilaşul care trebuie să înveţe buchiile, începe de la creşă ca apoi să ajungă la universitate. Desigur că nu poate fi desăvârşit la nivelul creşei. Şi nici în clasa întâi, unde e necesar de completat pagini întregi cu doar o singură literă. Dar dacă nu o va face, nu va ajunge la universitate. Nu poţi trece peste acestă şcoală primară, sub simplul pretext că e ceva foarte simplu şi uşor. Da, toate acestea sunt pentru copii, dar ele sunt şi baza, de atât şi sunt necesare. Vei începe cu astea, şi apoi vei fi trecut în clasa treia şi a patra, vei creşte şi te vei întări şi sufleteşte şi trupeşte.

Asemenea e şi în viaţa duhovnicească, omul începe de la lucruri mici şi neînsemnate. Când omul îşi doreşte dobândirea smereniei, începe cu tăierea propriei voi. Spre exemplu el dă dovadă de răbdare faţă de altă persoană, nu insită asupa propriei păreri, nu se ceartă dintr-un motiv sau altul, asftfel dobândind câte puţin şi smerenia. Astfel şi în cele exterioare, în felul său de a vorbi, de a privi şi a primi alţi oameni.

Avva Dorofei relata, că a fost martor la o situaţie, când un creştin era ponegrit de mulţime şi care nu reacţiona nici într-un mod la aceste cuvinte. Şi avva s-a gândit: bravo, ce creştin deosebit, altul îl ceartă şi el nu-i răpunde cu nimic! Şi când s-a apropiat de el şi l-a întrebat : «Cum de ai suportat cuvintele acestea urâte ale mulţimii şi nu le-ai răspuns? » – acela i-a răspuns: «La cânii aceştea să le acord atenţie?»

Adică el nu le răspunse nu din smerenia inimii sale, zicându-şi: «bine, nu voi intra în discuţia asta. Voi da dovadă de răbdare», – dar de atât, că îi despreţuia, considerându-i nişte câni.

Cineva te sfătuie: «Uită, nu-i atrage atenţie!»

Desigur că e mai bine aşa, decât să te duşmăneşti cu cineva, dar totuşi ar trebui să ne privim aproapele cu ochi mai buni.

Mânia e o trăsătură a egoismului. E unul din beculeţele care se aprind, când elictricitatea intră în casă. Apeşi pe întrerupător şi becul se aprinde. Deci ai vrea să ştii şi tu dacă eşti sau nu egoist?

Uşor te mânii? Dacă e aşa, şi mai începi şi să te enervezi, înseamnă că ceva nu e în regulă cu tine.

Cineva nu e deacord cu părerea ta şi îşi exprimă nemulţumirea, poate chiar te despreţuieşte,  tu încercă să nu-i răspunzi cu nimic. Desigur, că de la început, e foarte greu. De parcă chiar ai fierbe din interior. Fie. Dar tu taci şi îţi propui : «Voi închide gura şi nu voi răspunde cu nimic».

Îmi poţi spune: «Şi ce este bun în toate acestea?». Da, desigur că nu este o desăvârşire – căci minunat ar fi dacă ai putea să te rogi pentru el, dar deja e prima treaptă. Încearcă măcar prin a nu-i răspunde.

Omul şi trebuie să înceapă prin fapte simple, e o faptă de eroism şi o luptă. Şi apoi doar în viaţă există multe momente care ne par neînsemnate. Stai spre exemplu într-un rând şi cineva vine şi ocupă loc înaintea ta, dar tu dai dovadă de răbdare. Părinţii Bisericii foloseau aceste momente cu succes în lupta lor. În «Pateric» există numeraose relatări a acestor fapte.

Despre avva Agafon se spune, că el i-a spus Domnului : «Dumnezeul meu, ajută-mă astăzi să fac voia Ta!»

Tu hotărăşti că astăzi îndeplineşi voia Domnului. Adesea credem că aceasta ar însemna să luăm Evanghelia şi să o citim de dimineaţă şi până-n noapte. Sau cum mă întreba un fiu duhovnicesc : «părinte, ar trebui să citesc toată ziua Noul Testament, stând în odaia mea?»

Anterior i-am zis: «Ascultă-te pe tine, copile, nu hoinări pe străzi!», iar el a crezut că trebuie să stea cu Evanghelia şi să o citească fără întrerupere.

Deci, ce  a făcut avva Agafon ca să îndeplinească voia Domnului în acea zi? Nimic deosebit. S-a trezit dimineaţa şi-a luat sacul de grâu şi a plecat la moară ca să-l macine.

Ajungând la moară,  se apropie de el un om şi-i zice: - Avva, tu vreai să-mi macini mie grâul şi apoi te ocupi  de-al tău? ...

- Cu plăcere, frate!

Probabil că vă daţi seama, că atunci grâul nu se măcina ca în prezent.  Şi trebuia depusă o muncă enormă pentru ca să se obţină rezultatul dorit.  Deci avva şi-a ajutat fratele.  Numai a terminat şi se apropie de el alt om :

– Аvva eu mă grăbesc, te rog permite-mi să trec înaintea ta!

– Cu plăcere!

Şi l-a ajutat şi pe acela.

Des-de-dimineaţă şi până-n seară,  el aşa şi nu a reuşit să macine grâul său.  Numai se apropia cu scaul său, că imediat vinea cineva cu rugămintea de a-l ajuta sau ai permite să treacă înaninte.  Dar în "Pateric"  se spune că necătând la acest fapt, nu şi-a permis, nici cea mai mică cârtire împotriva fratelui său, şi în cele din urmă i s-a dat vestea că în această zi, el a reuşit să facă voia lui Dumnezeu.

Vedeţi cum se purta în viaţa de zi cu zi fără a se indigna şi a învinui pe cineva.

Despre  alt avva se spune ca a mers să vândă coşurile făcute de el,  iar de el s-a alipit un om paralizat. Avva vindea coşurile şi apoi pe banii câştigaţi trăia un an.  Noul însoţitor l-a întrebat:

– Cu cât ai vândut coşul?

– Cu o monedă.

– Îmi vei cumpăra o plăcintă?

– Da, desigur!

Cum avva mai vându-se un coş, omul îl întreba-se din nou:

– Dar pe acesta cu cât l-ai vândut?

– Cu două monede!

– Îmi cumperi o batistă?

–Da!

Aşa a continuat ziua întreagă  – avva cheltuise pentru el toţi banii. Fără să-şi lase ceva. Şi la rămas bun, acela îl întrebase:

– Mă vei duce acasă?

– Dar unde e casa ta?

– În celălalt capăt al Alexandriei.

– Bine te voi duce. Dar cum să te duc?

– Cum? Mă vei lua în spate.

Şi deşi el însuşi era epuizat, a urcat bonavul în spate şi a pornit spre casa acestuia.  Acesta era destul de greu, dar avva îşi continua drumul, la un moment dat, sumţind că povară a devenit mai usoară, el s-a întors şi ce a văzut?  Îngerul Domnului, care i-a spus:

– Pentru acesta numele tău va fi mare în faţa Domnului!

Anume pentru aceea că a înfăptuit aceste fapte întro o zi obişnuită din viaţa sa.

Copiii, să nu credeţi că perfecţiunea creştinului se manifestă în condiţiile speciale.  Noi nu creştem în sere. Trăim în această lume, fiecare cu viaţa lui  – poate deveni desăvârşit,  atunci când este atent la lucruri obişnuite care se întâmplă în fiecare zi.

Despre alt ascet, se spune că, cu puţin înaintea ceasuluiul morţii faţa lui s-a luminat  şi el a fost întrebat:

– Dar ce ai făcut deosebit în viaţa ta?

Dar el nu putea relata nimic deosebit.

–Nimic asemănător n-a există în viaţa mea, nici o faptă măreaţă. Dar am locuit la mănăstire, iată deja 30 de ani, şi împreună cu mine în chilie locuia şi o vacă. Aşa mi-a spus stareţul, că trebuie să stea la mine.

Înţelegeţi, el împletea coşuri, iar vaca i le ruguma şi le distrugea, doar erau făcute din iarbă... Vă închipuiţi să împărţiţi o chilie cu un animal?! Noi nici cu semenii noştri nu suntem în stare să convieţuim. Şi călugărul a spus:

– Dar în toţi aceşti 30 de ani o dată nu am cârtit împotriva stareţului.

În locul lui altul ar fi spus: «Probabil nu e în mintea lui stareţul, să-mi impuie să trăiesc cu un animal? Oare nu ajung chilii pentru toţi?»

Cu toate acestea, nici împotriva animalului, nici a stareţului nu a cârtit călugărul. A arătat răbdare în ceea ce era înaintea ochilor şi aceasta l-a făcut desăvârşit în faţa  Dumnezeu, pentru că el o făcea pentru dragostea faţă de Hristos, spunându-şi: "Pentru numele lui Dumnezeu, voi manifesta răbdare şi voi suporta acest  animal şi acest om, voi trece prin acesată încercare! "

Prin urmare, omul o începe cu lucruri mici. Cine nu este atent la lucrurile mici, nu va ajunge la cele mari. Cine dispreţuieşte lucrurile mici, acela va cădea. De aceea în viaţa spirituală este important ca oamenii să înceapă  simplu şi calm, de la acelea , care există îi viaţa fiecăruia.

Îţi  începi ziua  şi iată că  vine un altul,  încalcând planurile tale, vine şi te sfideză în fel şi chip spunându-ţi: "Tu eşti vinovat!"

Sunt opurtunităţi convenabile care apar în fiecare zi din viaţa ta. Profită de ele - şi vei vedea că vei avea multe ocazii de a te perfecţiona, pentru a atinge desăvârşirea.  Daca eşti nervos de fiecare dată şi strigi: "Iată acuş îţi voi arăta cine e de vină!" -  desigur  că omeneşte te vei putea îndreptăţi, dar  vei pierde toate aceste posibilităţi de proprie desăvârşire.

Toate pot fi folosite drept beneficii,  iar cea mai mare arenă pentru smerenie – este  căsătoria, dacă ştii să te foloseşti de ea.  Căsătoria nu va rezista, dacă va fa plină de egoism.  Dacă există egoism, căsătoria se va destrăma.  În căsătorie eşti chemat să te desfiinţezi pe tine, pentru a sluji copiilor, familiei.  Ai lucrat din greu toată zia, ai venit  acasă, şi iată vine fiul sau fiica ta, şi îţi ia banii, spunând: "am nevoie de zece lire, pentru a merge acolo şi acolo!"

Dar tu ai lucrat din greu pentru a câştiga cele zece lire. Dar, în ciuda acestui fapt, I le dai pentru a-i aduce bucurie copilulului, sau a-i cumpăra ceva bun.  Sau o viaţă lucrezi ca să-ţi cumperi o casă sau alt lucru mult dorit  şi apoi fericit o dai copiilor – nu este oare o  depăşire? Când îi dau copilului meu,  ceea ce am, deşi sunt  zdrobit, epuizat şi  vreau să dorm ...

Sau atunci când îţi îngrijeşti copiii miici, şi nu mai rezişti de la oboseală, dar oricum te ridici şi mai mergi să vezi o dată dacă sunt bine, să-I îmbrăţişezi o dată în plus.  Ce este aceasta? Aceasta este o depăşire a propriului sine, atât pentru soţ, cât şi pentru soţie.  Smerenia nu înseamnă îndeplinirea lucrurilor nereale.  Ea nu este undeva departe,  dar aici, unde te afli tu - la locul tău de muncă. De exemplu, ai un şef “greu”, un  coleg enervant – priveşte-I cu dragoste,  utilizează sitauţia spre beneficiul tău spiritual.

Desigur, nu este uşor. Şi desigur nu suntem cu toţii într-o stare de  veghe spirituală, pentru a beneficia oricând de aceste posibilităţi şi de a acţiona aşa cum ar trebui. Dar, cel puţin atunci, când nu am reuşit să facem, când deja s-au aprins beculeţele  şi a început a ieşi fum ... atunci când vrem să stingem răul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

- Doamne, iartă-mă! Nu am putut - am fost din nou supărat, din nou m-am certat, şi din nou am ratat ocazia trimisă mie.

Smerenia sau mărturisirea mă ajută să corectez ceea, ce am făcut, sau mă ajută să folosec  oportunitatea pe care am pierdut-o.  Aşa oamenii dobândesc treptat smerenia, prin toată învăţătura, pe care o primim în Biserică.

Smerenia,  înseamnă şi să gândeşti smerit despre tine înşuţi. Vine la tine spre exemplul  gândul: "Nu este nimeni ca mine!" – Dar tu spui , "Să taci, copilul meu! Să nu existe un nimeni ca mine? Cine sunt eu? " Aceasta este  smerenia.
Sau gândul îţi spune: "Eu ştiu totul!" Dar tu îţi spui: "Dar de unde am aşa încredere? Oare nu am făcut  atât de multe greşeli în viaţa mea? Oare nu am spus multe, care mai apoi s-au dovedit a fi greşite? Cum pot şti totul? "

Şi  altcineva  de asemenea  poate avea dreapte.  Să nu te crezi a fi centrul universului şi că ştii totul. Şi când eşti ispitit să crezi, că anume tu eşti centrul univesului, trebuie să lupţi până vei revini la starea de echilibru.

Iată tu crezi că toată lumea se uită la tine, asa că spui: "Eu nu merg la biserică, pentru că de îndată ce îi voi păşi pragul, toţi se întorc şi se uită la mine." Ei bine, fiica mea, dar oare într-adevăr toţi cei din biserică, te privesc pe tine, de îndată ce intri tu?  Dar cum poate fi aşa? Poate că se aprinde undeva un beculeţ, care arată că tu ai intrat?
Nimeni în genere nu te-a văzut. Şi nici aşa dorinţă nu au avut.  Doar tu ai o aşa idee despre tine şi te consideri a fi  centrul universului.  Cine te crezi, copilul meu? Chiar crezi, că unde nu ai apărea toate privirile vor fi aţintite asupra ta? Nimeni nu merge la biserică ca să se uite la tine.  Ce ai în tine, atât de valoros, că ar trebui să fie văzut? Adevărul este că ceilaţi nici măcar nu te observă!

Cu toate acestea, în cazul unei astfel de situaţii, fiind timid, vei spune: "Nimeni nu se uită la mine! Şi de ce să se uite? De ce ar trebui să-mi acorde atenţie "-? Iată atunci te smereşti.

Acelaşi lucru este ruşinea cu care ne confruntăm uneori.  Şi ea de asemenea, este marcată  de egoism. De ce te simţi ruşinat? Nu te poţi depăşi pentru a merge undeva? Şi de ce nu? Crezi că îţi veţi ruina reputaţia? Părinţii viguros au luptat împotriva acestor porniri. Cand cineva venea la ei,  dorind să devină ascet,  îi spuneau:

- Nu poţi să devii ascet! Iar dacă ţi-o doreşti,  întoarce-te în oraşul tău natal, îmbrăcă-te în zdrenţe, şi cerşeşte în pragul Bisericii 40 de zile. Apoi poţi reveni – vom discuta!

Înţelegi că este dificil, că afectează esenţa egoismului.

Începe prin a spune altuia doar «Iartă-mă!»  Du-te şi i-o spune!

– Nu, n-am să i-o spun!

Impune-te să te smereşti şi să-i spui sorei tale:

– Iartă-mă, nu am avut dreptate!

Nu aştepta ca altcineva să-şi ceară iertare primul. Nu-i spune :

– Iată noi ne-am certat azi cu tine, dar să ştii că nici tu nu ai avut dreptate.

Nu e o încercare de împacare, e de parcă ai spune: «Iartă-mă, dar şi tu ai păcate».

Sau o mai spunem în felul următor:

– Dacă te-am supărat cu ceva...

Dar de fapt l-ai înjosit, l-ai făcut una cu pământul şi încerci să-ţi ceri iertare prin: « Dacă te-am supărat cu ceva, iartă-mă!»

Nu copiii, mei, nu e o cerere de a fi iertat. Să-ţi ceri iertare – înseamnă să-i spui altuia :

– Farte, iartă-mă, eu nu am avut dreptate, te-am supărat, iartă-mă!

Şi să pronunţi aceste cuvinte conştient.  E primul pas în lupta cu egoismul şi dobândirea smereniei.

Mitropolitul Limassolului Afanasii

Traducere Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul

www.pravoslavie.ru

 Ce ne este frică să-I spunem Lui Dumnezeu?

Fenomenul “dezbisericirii” se discută de mult timp. Apare la un moment dat în viaţă o periodă, când trăirea veţii alături de Biserică îşi pierde sensul său adânc: în loc de rugăciune - o scurtă citire a pravilei, mărturisirea - din săptămână în săptâmână e o relatare a unei liste de păcate mai puţin înfricoşătoare. Împărtaşania- neapărat la fiecare două săptămâni, însoţită doar de rugăciunea de înaintea ei. Cum să primim această stare, şi cum să reîntoarcem credinţa arzătoare de altă dată?
“Dezbisericirea” — este semnul, că oamenii au obosit să urmeze doar un anume ciclu bisericesc.

Esenţa credinţei pentru mulţi, a devenit anume urmarea acestui ciclu al anului bisericesc.

Cum suntem noi, aşa sunt şi copii noştri! Să ne ajutăm copii să-L cunoască pe Dumnezeu cel Viu...

Să începem cu câteva istorioare din viaţă.
…O biserică nu prea mare la marginea oraşului. Preotul citeşte pericopa evanghelică. În acest moment se deschide uşa bisericii şi o tânără mamă, însoţită de doi copilaşi, trece pragul bisericii. Cel mai mărişor, care poate să aibă vreo trei anişori a ezitat puţin lângă mama sa şi a început explorarea spaţiului înconjurător, totodată bombănind ceva în limba înţeleasă doar de el. Celălalt copilaş, care încă e departe de vârsta, când ar putea părăsi braţele mamei, se agită şi începe a plânge foarte tare. Mama încearcă să-l liniştească. Rugăciunea îi părăseşte pe majoritatea celor prezenţi în biserică, atenţia tuturor fiind mai mult captivată de cei doi copii şi acţiunile lor. La un moment, cineva din enoriaşi încearcă să-i facă observaţie tinerii femei, la care i se răspunde : «Oare nu a zis Hristos, lăsaţi copii să vină la mine; şi dvs mă alungaţi cu copiii din biserică?» Majoritatea nu mai sunt în stare să se întoarcă la rugăciunea întreruptă şi sensul Liturghiei se pierde…

…Preotul iese cu Sfântul Potir. De el se apropie două femei – mama şi bunica – şi abea de-l pot aduce în faţa lui pe un copilaş, ce se împotriveşte din toate puterile. El se zbate şi strigă: «nu vreau!!!», încercând să să scape din mânile lor. Ca răspuns, mama depune şi mai mult efort. Iar bunica, fixându-i capul, îl convinge «Să vezi ce delicios e, acuş nenea îţi va da o bombonică». Preotul cu mare efort, dând dovadă de o abilitate extraordinară, până la urmă reuşeşte să ajungă cu linguriţa în gura copilului. Feţele mamei şi bunicii exprimă bucurie: l-am împărtăşit! Iar copilul continuă să strige şi să se zbată…

… Iată şi nişte copii mai mari. O priveghere de noapte într-o biserică mare. Mamele se roagă, copii adunaţi grămăjoră se zbenghuie prin biserică. Câteodată gălăgia pe care o fac acoperă cântarea stranei. Încercările slujitorilor bisericii de a-i linişti nu prea au efect. Pe o secundă copilul, căruia i se face observaţie, se opreşte şi din nou revine la prietenii săi.

…Un copil şi mai mare. E duminică. Mama îi trezeşte pe Ionuţ : «Scoală fecioraşule, e timpul să mergem la Utrenie, apoi mai ai şi şcoala de duminică». Ionuţ, abea deschizând ochii: «Mamă, se poate să nu merg. Atât de mult am obosit săptămâna acesta la şcoală …». Privirea mamei devine aspră : «Ion! Chiar acum scoală-te! Cum să nu mergi la Liturghie! Şi dacă ai uitat la şcoala de duminică, astăzi veţi fi întrebaţi!» Bietul copil numai că nu plânge… dar nu se poate de făcut nimic. Puţin mai târziu Ionuţ se îndreaptă, alături de mama sa, către biserică. «Doamne, pentru ce!..» — gânduri deloc copilăreşti îi tulbură sufletul. Iată şi Biserica. Mărturisirea. Mama îi dă o scrisorică cu inscripţia «păcatele lui Ion» şi îl petrece în direcţia analogului. Ionuţ îi întinde hârtia preotului, care o trece cu privirea şi punându-i pe capul băiatului epitrahilul îi citeşte rugăciunea de dezlegare. În timpul Liturghei Ionuţ dormitează, lipindu-se de perete. La şcoala de duminică băiatul primeşte un doi, neputând să răspundă, cum în Hristos sau unit firea dumnezeiască şi cea umană. Seara mama îl ceartă pentru doiul primit … dar încă mai are de pregătit temele, la matematică va avea un test. «Se vor termina oare acestea cândva?» — meditează el …

…Dar în sfârşit toate se termină. Copiii cresc şi devin tinere şi tineri. O mamă se plânge alteia: «De parcă mi-a scimbat cineva băiatul. Nimic nu înţeleg. Era mai micuţ - un copil atât de cuminte: şi rugăciuni citea şi la biserică mergea… dar acum –fumează, uneori nici acasă nu doarme, înjură, şi îţi închipui, vorbeşte urât chiar şi de cele sfinte. Numai încerc să-i spun ceva dar el îmi răspunde : «Mamă, m-ai plictisit cu Biserica ta! Nu-i mai calc în viaţă pragul!» Ochii mamei sunt plini de lacrimi.

Imagini cunoscute, nu-i aşa ?

Totuşi care sunt cauzele acestora? Doar o facem numai cu intenţii bune...din toate puterile încercăm să-i ţinem lângă Biserică, iar ei crescând o neagă...De ce oare eforturile noastre aduc la rezultatul opus celui dorit? Să încercăm să vedem care sunt greşelile noastre.

În educarea bisericească a copiilor sunt două greşeli de bază.

Primă – înlocuirea dezvoltării religioase interioare cu una exterioară. A doua, să laşi toată educarea religoasă a copiilor, pe seama bisericii, fără a o face în familie.

Da, Hristos a spus: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. (Matei19, 14). Dar ce înseamnă aceste cuvinte a lui Hristos? Doar nu înseamnă doar neîmpotrivirea la participarea copiilor la Liturghie. Aici ar trebui de spus că mulţi creştini ortodocşi consideră că esenţa veţii religioase e doar în Biseică şi e nemijlocit legată de participarea la Sfânta Liturghie. Aşa era în Vechiul Testament , pe pâmânt exista un Templu şi de datoria membrilor săi, era să vină la el în fiecare an. Noul Testament ne îndeamnă la ceva diferit.

Va veni timpul când nu pe acest munte, şi nu la Ierusalim vă veţi închina Tatălui... adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan, 4, 21-24).

Desigur că rugăciunea comună în Biserică este foarte importantă pentru viaţa bisericească, dar ea nu este totul de ce are nevoie un creştin, este un element al ei: important dar nu şi unic. Cel mai important se întâmplă în inima omului – închinarea lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Pentru aceasta şi trebuie creştinul să dobândească Duhul Sfânt şi să trăiască în Sfântul Duh, acesta este scopul vieţii duhovniceşti; iar toate cele exterioare sunt doar mijloace în această cale. Aceasta este ierarhia valorilor creştine; şi dacă ea se modifică şi participarea la Liturghie devine din mijloc, scopul de bază, atunci pierdem esenţa credinţei şi nu mai aducem roadă.

Nu poate toată viaţa noastră religioasă să se reducă la «mersul la biserică»; cu atât nu este posibil de procedat în aşa mod cu copiii. Mulţi părinţi sunt convinşi că copiii lor îl pot cunoaşte pe Dumnezeu doar în Biserică. Deşi de fapt lucrurile sunt nu chiar aşa. Percepţia religioasă a copiilor se deosebeşte esenţial de de cea a unui matur. Nu întâmplător a zis Domnul : de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Desigur că această poruncă nu-i îndeamnă pe cei maturi să devie mai «primitivi». Apostolul Pavel spune: nu fiţi copii cu mintea: la rău fiţi copii, iar după minte maturi. Aceasta înseamnă să fim asemenea în realaţia cu Dumnezeu.

Copiii sunt în stare să-L perceapă şi simtă pe Dumnezeu cel Viu pretutindeni – în lumea înconjurătoare, în bucuria şi fericirea lor de copii. Dar cel mai bine copiii îl percep pe Dumnezeu în atmosfera de dragoste şi pace ce-i înconjoară. Şi iată aici e problema. O astfel de atmosferă trebuie să domine în familie, mama şi tatăl trebuie să se iubească unul pe altul şi să-şi iubească copii, în familie trebuie să existe pace şi bună înţelegere, ca să ajute copilul la perceperea Lui Dumnezeu şi a viaţii duhovniceşti. Şi aceasta nu se face deloc prin discuţii în limba „păsărească” (gen : uite, Dumnezeu te va pedepsi), dar neapărat prin propria trăire şi exemplu. Dacă pentru mamă şi tată Hristos nu este ceva exterior – nu o obligaţie, nu datoria de a merge la Biserică, dar cel mai de preţ lucru, baza existenţii sale, atunci şi copiii îl vor primi pe Hristos ca pe Izvorul păcii, bănătăţii şi dragostei, care predomină în familie.

Dar aşa familii sunt o raritate, cel mai des de întâlnim certuri, egosim şi necedare nici în cele mai neînsemnate lucruri, şi cel mai grav – că credinţa pe care o mărturisim nu are nici o tangenţă în viaţa pe care o ducem. Adesea părinţii îşi dau seama prea bine de starea lucrurilor, dar nu ai nici puteri şi nici dorinţă de a schimba ceva. De aici îşi ia rădăcinele dorinţa de a pune toată responsabilitatea pentru educarea religioasă a copiilor pe seama bisericii. Deoarce şi privită este ca ceva formal şi aproape magic, şi îmbisericirea copiilor are loc pe căi doar exterioare – participarea la Liturghie şi neapărat orele de la şcoala bisericească.

Nimeni nu pune la îndoială şi importanţa acestora, doar aş vrea să înţelegeţi că toate trebuie să aibă locul şi rostul lor. Începutul vieţii bisericeşti este familia şi schimbarea atmosferei din familie, în care Dumnezeu nu este doar o doctrină, şi slujirea căruia ne ia timpul liber şi toate forţele, dar un Dumnezeu Viu, Acela, care este centrul existenţei familiei. Nici o impunere forţată a laturilor exterioare bisericeşti nu va aduce la aceasta, dar numai munca spirituală a întregii familii, orientată nu spre urmarea unor norme, dar la formarea familiei- micii Biserici ai lui Hristos.

E neapărat de ţinut cont şi de particularităţile psihologice ale copiilor. Majoritatea creştinulor ortodocşi de azi nu au avut singuri o copilărie în şi cu Biserică, au revenit la credinţă fiind deja maturi – prin lectura cărţilor, pelerinaje şi participarea la Liturghii. Şi de atât şi încearcă pe copii să-i aducă la credinţă de parcă aceştea ar fi nişte copii maturi.

Dar este o greşeală foarte mare. Copii percep lumea altfel. Stihia lor e jocul, mişcarea şi perceperea directă a lumii, inclusiv şi celei duhovniceşti. Copiilor le este greu să se concentreze pentru mult timp, sau să stea nemişcaţi câteva ore. De atât şi faţă de partciparea la Liturghie au o altă atârnare. 5-10 minute ei stau liniştiţi, fiind captivaţi de frumuseţea bisericii, iar apoi încep să se distreze. Mulţi maturi nu înţeleg ce se întâmplă de fapt în Biserică, iar copii cu atât mai mult. Ei nu pot percepe cele petrecute la Liturghie intelectual, iar pentru perceperea directă au nevoie de nu prea mult timp.

Aceleaşi lucruri se referă şi la rugăciune, inclusv cea de acasă. Mulţi părinţi îşi forţează copii să înveţe numeroase rugăciuni pe de rost, şi iată copii îngenunchează în faţa icoanei bolborosind ceva, iar mama stă alături şi-l asculă, îndreptându-l chiar şi la covintele rostite. Deşi copiii ştiu şi iubesc rugăciunea, doar că la ei, ea ocupă doar câteva minute, mai mult ei nu se pot concentra. Şi trebuie învăţaţi copii, ca în aceste minute anume, să se roage, adică să-şi deschidă inima lor curată lui Dumnezeu, dar nu să repete mecanic nişte texte memorate din obligaţie.

Deci cum să-i aducem cu adevărat pe copii la credinţă?

În primul rând lăsaţi copii să rămână copii. Nici întrun caz nu se poate să-i transformăm în călugări şi călugăriţe. Lăsaţi-i să alerge şi să se joace (desigur că nu în Biserică), să înveţe şi să cunoască lumea înconjurătoare. În al doilea rând, trebuie să stabilim şi locul laturilor bisericeşti în viaţa lor – nicidecum nu mai mult decât le stă în putere, iar toată atenţia să o acordăm educării în copii a sentimentului prezenţii lui Dumnezeu cel viu. În aşa fel ca Biserica să fie pentru ei o sărbătoare, dar nu doar o obligativitate.

Mitropolitul Antonie de Suroj relata, că mergând la o priveghere de noapte, a intrat după un cunoscut al său şi a observat că copiii, rămân acasă. Vladâca şi-a întrebat prietenul, de ce nu a luat şi copii cu el. Acela i-a răspuns: «S-au comportat foarte urât săptămâna aceasta şi nu merită să meargă la Biserică». Copiii trebuie învăţaţi să primească participarea la slujbile bisericeşti drept cadou şi sărbătoare. Anume acesta va fi cu adevărat o experienţă, ce va aduce roade. Iar la noi lucrurile stau total diferit. Copilul : nu vreau să mă împărtăşesc! Mama : nu, o vei face-o! –şi cu sila îl impune să se apropie de Sfântul Potir. Ca rezul de multe ori şi se întâmplă că copii crescând, nu mai pot fi impuşi să facă ceea, ce nu-şi doresc şi ceea spre ce au fost impuşi doar cu forţa.

O dată l-am întrebat pe un băieţel de 10 ani dintr-o famile pentru care viaţa bisericească este una indespensabilă: dar tu cum îl percepi pe Hristos? Simţi că el este alături de tine. Îi simţi dragostea, de parcă El ar fi cel mai bun Prieten al tău? Băiatul a strâns din umeri nedumerit , neînţelegând despre ce l-am întrebat.

E foarte important când toată familia trăieşte această viaţă bisericească. Am dorit să ne împărtăşim, ne pregătim cu toţii. Dar nu aşa de parcă Împărtaşania ar fi o procedură de rutină, de genul unei vizite la medic. Atunci când părinţii sunt reci faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat la Taina Împărtăşaniei şi copilul va simţi la fel.

Pentru educarea armonioasă a copiilor e necesară şi o educare culturală şi o adaptare socială a lor. Există o părere pseudoduhovnicească, că copiii trebuie educaţi doar sub aspect bisericesc, ca să fie îngrădiţi de acţiunea distrugătoare a lumii din jur. În parametrii acestei educaţii, cultura laică este considerată de prisos şi chiar dăunătoare. Că uite ele te-ar abate de la rugăciune şi de la viaţa spirituală. Ca urmare, copiilor li se interzice să comunice cu camarazii lor, care nu merg la Biserică (îi vor ademeni la desfrâu), nu le permit accesarea calculatorului («îi va transforma în nişte zombi»), ş.a. Dar ca rezultat, copii nu cresc adaptaţi pentru viaţa înconjurătoare, doar cum nu ai face, din lumea înconjurătoare nu poţi dispărea. Şi cel mai trist, că neputând să se adapteze şi să-şi găsească locul lor în societate învinuiesc de toate Biserica, care nu ne învaţă nici într-un caz asemenea. Apostolul Pavel ne spune: toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21); toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. (1 Corinteni 6, 12).

De la influenţa negătivă a lumii acesteia nu putem fugi , dar îi putem rezista. Şi pentru ai putea rezista trebuie să ne înarmăm copii şi duhovniceşte şi intelectual-cultural. Să le dezvoltăm copiilor un gust estetic, să le arătăm frumeseţea muzicii clasice, a literaturii, să le dezvoltăm talentele pe care le au. Ca întâlnindu-se cu ceea, ce ne prezintă societatea de astăzi, să fie înarmaţi şi cu un antidot împotriva ei.

Dar şi aici toate au la bază familia. Dacă în familie se ascultă doar posturile de radiou comerciale, iar lectura preferată e presa galbenă, la televizor se preferată doar emisunle de shou, sau din contra se citeşte şi se priveşte doar totul ce e «ortodox», de unde copilul va asimila educaţia culturală. E asemănător şi cu viaţa socială.

Trebuie pregătiţi copii să locuiască în lumea necreştină în aşa fel, ca ei să fie sarea pământului (Matei 5, 13), adică ca ei să crească oneşti, curajoşi, să fie într-un pas cu tehnologiile lumii, să fie dezvoltaţi multilateral, ca să poată respinge răul şi păcatul pe toate căile vieţii, încât lumea să vadă faptele lor cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (Matei 5, 16).

Deci cum ar trebui să ne educăm copiii? În primul rând trebuie să-I iubim, să găsim mereu timp pentru ei, chiar dacă nu-l avem. În toate să fim un exemplu demn de urmat pentru ei. Să învăţăm împreună cu ei să fim creştini în tot şi în toate. Să nu acceptăm creştinismul ca ceva îngust, dar aşa cum este el de fapt, adica cel ce cuprinde toate aspectele existenţei noastre. În sfârşit, să ne stimăm şi respectăm copiii, să avem încredere în ei. Totodată păstrând în familie atmosfera de dragoste şi pace. Dacă copii noştri vor fi „îmbisericiţi” doar prin laturile exterioare, iar vor fi lipsiţi de dragoste şi mereu forţaţi la ceva, ei vor creşte şi prea probabil că vor spune că Biserica este doar ipocrizie şi făţărnicie şi nu vor putea deveni creştini adevăraţi.

Şi desigur e necesar să conştientizăm răspunderea personală de copiii noştri. Începutul educaţiei lor trebuie să fim noi. Cum suntem noi, aşa sunt şi copiii noştri. Să ne scimbăm noi, să aducem dragoste şi pace în familie, dar nu să lăsam toate pe seama formelor bisericeşti exterioare, în speranţa că va acţiona asupra lor Duhul Sfânt în mod automat. Biserica – nu e o magie. În ea nu acţionează nimic automat, toate se obţin în dependenţă de eforturile fiecăruia, şi mai ales atunci când merge vorba de educaţie.

Şi ca încheiere o ultimă istorioară. Nişte cunoscuţi au venit la mine cu băiatul lor de 15 ani, cu rugămintea să disut cu el şi poate cumva „să-l îndrept pe calea cea dreaptă”. Am reuşit să găsesc limbă comună cu el (probabil a simţit că nu sunt de partea părinţilor). L-am întrebat: de ce nu mai urmezi şi tu viaţa alături de învăţăturile şi îndemnurile Bisericii?

El mi-a răspuns: vreau să trăiesc o viaţă adevărată…

Aceasta înseamnă un singur lucru, că viaţa şi învăţăturile Bisericii nu erau trăite cu adevărat în famila lui. În cele exterioare, da, exista, dar Hristos în această viaţă lipsea cu desăvârşire. Şi acest adolescent (ca şi majoritatea lor) a simţit foarte clar acest lucru şi s-a revoltat împotriva lui.

De aceea mă gândesc: poate nu mereu ar trebui să ne certăm copiii? Adesea ar fi cazul şi să învăţăm de la ei …
 Traducere şi adaptare Natalia Lozan
 Articol apărut în original pe siteul:
www.pravmir.ru