Cum suntem noi, aşa sunt şi copii noştri! Să ne ajutăm copii să-L cunoască pe Dumnezeu cel Viu...

Să începem cu câteva istorioare din viaţă.
…O biserică nu prea mare la marginea oraşului. Preotul citeşte pericopa evanghelică. În acest moment se deschide uşa bisericii şi o tânără mamă, însoţită de doi copilaşi, trece pragul bisericii. Cel mai mărişor, care poate să aibă vreo trei anişori a ezitat puţin lângă mama sa şi a început explorarea spaţiului înconjurător, totodată bombănind ceva în limba înţeleasă doar de el. Celălalt copilaş, care încă e departe de vârsta, când ar putea părăsi braţele mamei, se agită şi începe a plânge foarte tare. Mama încearcă să-l liniştească. Rugăciunea îi părăseşte pe majoritatea celor prezenţi în biserică, atenţia tuturor fiind mai mult captivată de cei doi copii şi acţiunile lor. La un moment, cineva din enoriaşi încearcă să-i facă observaţie tinerii femei, la care i se răspunde : «Oare nu a zis Hristos, lăsaţi copii să vină la mine; şi dvs mă alungaţi cu copiii din biserică?» Majoritatea nu mai sunt în stare să se întoarcă la rugăciunea întreruptă şi sensul Liturghiei se pierde…

…Preotul iese cu Sfântul Potir. De el se apropie două femei – mama şi bunica – şi abea de-l pot aduce în faţa lui pe un copilaş, ce se împotriveşte din toate puterile. El se zbate şi strigă: «nu vreau!!!», încercând să să scape din mânile lor. Ca răspuns, mama depune şi mai mult efort. Iar bunica, fixându-i capul, îl convinge «Să vezi ce delicios e, acuş nenea îţi va da o bombonică». Preotul cu mare efort, dând dovadă de o abilitate extraordinară, până la urmă reuşeşte să ajungă cu linguriţa în gura copilului. Feţele mamei şi bunicii exprimă bucurie: l-am împărtăşit! Iar copilul continuă să strige şi să se zbată…

… Iată şi nişte copii mai mari. O priveghere de noapte într-o biserică mare. Mamele se roagă, copii adunaţi grămăjoră se zbenghuie prin biserică. Câteodată gălăgia pe care o fac acoperă cântarea stranei. Încercările slujitorilor bisericii de a-i linişti nu prea au efect. Pe o secundă copilul, căruia i se face observaţie, se opreşte şi din nou revine la prietenii săi.

…Un copil şi mai mare. E duminică. Mama îi trezeşte pe Ionuţ : «Scoală fecioraşule, e timpul să mergem la Utrenie, apoi mai ai şi şcoala de duminică». Ionuţ, abea deschizând ochii: «Mamă, se poate să nu merg. Atât de mult am obosit săptămâna acesta la şcoală …». Privirea mamei devine aspră : «Ion! Chiar acum scoală-te! Cum să nu mergi la Liturghie! Şi dacă ai uitat la şcoala de duminică, astăzi veţi fi întrebaţi!» Bietul copil numai că nu plânge… dar nu se poate de făcut nimic. Puţin mai târziu Ionuţ se îndreaptă, alături de mama sa, către biserică. «Doamne, pentru ce!..» — gânduri deloc copilăreşti îi tulbură sufletul. Iată şi Biserica. Mărturisirea. Mama îi dă o scrisorică cu inscripţia «păcatele lui Ion» şi îl petrece în direcţia analogului. Ionuţ îi întinde hârtia preotului, care o trece cu privirea şi punându-i pe capul băiatului epitrahilul îi citeşte rugăciunea de dezlegare. În timpul Liturghei Ionuţ dormitează, lipindu-se de perete. La şcoala de duminică băiatul primeşte un doi, neputând să răspundă, cum în Hristos sau unit firea dumnezeiască şi cea umană. Seara mama îl ceartă pentru doiul primit … dar încă mai are de pregătit temele, la matematică va avea un test. «Se vor termina oare acestea cândva?» — meditează el …

…Dar în sfârşit toate se termină. Copiii cresc şi devin tinere şi tineri. O mamă se plânge alteia: «De parcă mi-a scimbat cineva băiatul. Nimic nu înţeleg. Era mai micuţ - un copil atât de cuminte: şi rugăciuni citea şi la biserică mergea… dar acum –fumează, uneori nici acasă nu doarme, înjură, şi îţi închipui, vorbeşte urât chiar şi de cele sfinte. Numai încerc să-i spun ceva dar el îmi răspunde : «Mamă, m-ai plictisit cu Biserica ta! Nu-i mai calc în viaţă pragul!» Ochii mamei sunt plini de lacrimi.

Imagini cunoscute, nu-i aşa ?

Totuşi care sunt cauzele acestora? Doar o facem numai cu intenţii bune...din toate puterile încercăm să-i ţinem lângă Biserică, iar ei crescând o neagă...De ce oare eforturile noastre aduc la rezultatul opus celui dorit? Să încercăm să vedem care sunt greşelile noastre.

În educarea bisericească a copiilor sunt două greşeli de bază.

Primă – înlocuirea dezvoltării religioase interioare cu una exterioară. A doua, să laşi toată educarea religoasă a copiilor, pe seama bisericii, fără a o face în familie.

Da, Hristos a spus: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. (Matei19, 14). Dar ce înseamnă aceste cuvinte a lui Hristos? Doar nu înseamnă doar neîmpotrivirea la participarea copiilor la Liturghie. Aici ar trebui de spus că mulţi creştini ortodocşi consideră că esenţa veţii religioase e doar în Biseică şi e nemijlocit legată de participarea la Sfânta Liturghie. Aşa era în Vechiul Testament , pe pâmânt exista un Templu şi de datoria membrilor săi, era să vină la el în fiecare an. Noul Testament ne îndeamnă la ceva diferit.

Va veni timpul când nu pe acest munte, şi nu la Ierusalim vă veţi închina Tatălui... adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan, 4, 21-24).

Desigur că rugăciunea comună în Biserică este foarte importantă pentru viaţa bisericească, dar ea nu este totul de ce are nevoie un creştin, este un element al ei: important dar nu şi unic. Cel mai important se întâmplă în inima omului – închinarea lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Pentru aceasta şi trebuie creştinul să dobândească Duhul Sfânt şi să trăiască în Sfântul Duh, acesta este scopul vieţii duhovniceşti; iar toate cele exterioare sunt doar mijloace în această cale. Aceasta este ierarhia valorilor creştine; şi dacă ea se modifică şi participarea la Liturghie devine din mijloc, scopul de bază, atunci pierdem esenţa credinţei şi nu mai aducem roadă.

Nu poate toată viaţa noastră religioasă să se reducă la «mersul la biserică»; cu atât nu este posibil de procedat în aşa mod cu copiii. Mulţi părinţi sunt convinşi că copiii lor îl pot cunoaşte pe Dumnezeu doar în Biserică. Deşi de fapt lucrurile sunt nu chiar aşa. Percepţia religioasă a copiilor se deosebeşte esenţial de de cea a unui matur. Nu întâmplător a zis Domnul : de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Desigur că această poruncă nu-i îndeamnă pe cei maturi să devie mai «primitivi». Apostolul Pavel spune: nu fiţi copii cu mintea: la rău fiţi copii, iar după minte maturi. Aceasta înseamnă să fim asemenea în realaţia cu Dumnezeu.

Copiii sunt în stare să-L perceapă şi simtă pe Dumnezeu cel Viu pretutindeni – în lumea înconjurătoare, în bucuria şi fericirea lor de copii. Dar cel mai bine copiii îl percep pe Dumnezeu în atmosfera de dragoste şi pace ce-i înconjoară. Şi iată aici e problema. O astfel de atmosferă trebuie să domine în familie, mama şi tatăl trebuie să se iubească unul pe altul şi să-şi iubească copii, în familie trebuie să existe pace şi bună înţelegere, ca să ajute copilul la perceperea Lui Dumnezeu şi a viaţii duhovniceşti. Şi aceasta nu se face deloc prin discuţii în limba „păsărească” (gen : uite, Dumnezeu te va pedepsi), dar neapărat prin propria trăire şi exemplu. Dacă pentru mamă şi tată Hristos nu este ceva exterior – nu o obligaţie, nu datoria de a merge la Biserică, dar cel mai de preţ lucru, baza existenţii sale, atunci şi copiii îl vor primi pe Hristos ca pe Izvorul păcii, bănătăţii şi dragostei, care predomină în familie.

Dar aşa familii sunt o raritate, cel mai des de întâlnim certuri, egosim şi necedare nici în cele mai neînsemnate lucruri, şi cel mai grav – că credinţa pe care o mărturisim nu are nici o tangenţă în viaţa pe care o ducem. Adesea părinţii îşi dau seama prea bine de starea lucrurilor, dar nu ai nici puteri şi nici dorinţă de a schimba ceva. De aici îşi ia rădăcinele dorinţa de a pune toată responsabilitatea pentru educarea religioasă a copiilor pe seama bisericii. Deoarce şi privită este ca ceva formal şi aproape magic, şi îmbisericirea copiilor are loc pe căi doar exterioare – participarea la Liturghie şi neapărat orele de la şcoala bisericească.

Nimeni nu pune la îndoială şi importanţa acestora, doar aş vrea să înţelegeţi că toate trebuie să aibă locul şi rostul lor. Începutul vieţii bisericeşti este familia şi schimbarea atmosferei din familie, în care Dumnezeu nu este doar o doctrină, şi slujirea căruia ne ia timpul liber şi toate forţele, dar un Dumnezeu Viu, Acela, care este centrul existenţei familiei. Nici o impunere forţată a laturilor exterioare bisericeşti nu va aduce la aceasta, dar numai munca spirituală a întregii familii, orientată nu spre urmarea unor norme, dar la formarea familiei- micii Biserici ai lui Hristos.

E neapărat de ţinut cont şi de particularităţile psihologice ale copiilor. Majoritatea creştinulor ortodocşi de azi nu au avut singuri o copilărie în şi cu Biserică, au revenit la credinţă fiind deja maturi – prin lectura cărţilor, pelerinaje şi participarea la Liturghii. Şi de atât şi încearcă pe copii să-i aducă la credinţă de parcă aceştea ar fi nişte copii maturi.

Dar este o greşeală foarte mare. Copii percep lumea altfel. Stihia lor e jocul, mişcarea şi perceperea directă a lumii, inclusiv şi celei duhovniceşti. Copiilor le este greu să se concentreze pentru mult timp, sau să stea nemişcaţi câteva ore. De atât şi faţă de partciparea la Liturghie au o altă atârnare. 5-10 minute ei stau liniştiţi, fiind captivaţi de frumuseţea bisericii, iar apoi încep să se distreze. Mulţi maturi nu înţeleg ce se întâmplă de fapt în Biserică, iar copii cu atât mai mult. Ei nu pot percepe cele petrecute la Liturghie intelectual, iar pentru perceperea directă au nevoie de nu prea mult timp.

Aceleaşi lucruri se referă şi la rugăciune, inclusv cea de acasă. Mulţi părinţi îşi forţează copii să înveţe numeroase rugăciuni pe de rost, şi iată copii îngenunchează în faţa icoanei bolborosind ceva, iar mama stă alături şi-l asculă, îndreptându-l chiar şi la covintele rostite. Deşi copiii ştiu şi iubesc rugăciunea, doar că la ei, ea ocupă doar câteva minute, mai mult ei nu se pot concentra. Şi trebuie învăţaţi copii, ca în aceste minute anume, să se roage, adică să-şi deschidă inima lor curată lui Dumnezeu, dar nu să repete mecanic nişte texte memorate din obligaţie.

Deci cum să-i aducem cu adevărat pe copii la credinţă?

În primul rând lăsaţi copii să rămână copii. Nici întrun caz nu se poate să-i transformăm în călugări şi călugăriţe. Lăsaţi-i să alerge şi să se joace (desigur că nu în Biserică), să înveţe şi să cunoască lumea înconjurătoare. În al doilea rând, trebuie să stabilim şi locul laturilor bisericeşti în viaţa lor – nicidecum nu mai mult decât le stă în putere, iar toată atenţia să o acordăm educării în copii a sentimentului prezenţii lui Dumnezeu cel viu. În aşa fel ca Biserica să fie pentru ei o sărbătoare, dar nu doar o obligativitate.

Mitropolitul Antonie de Suroj relata, că mergând la o priveghere de noapte, a intrat după un cunoscut al său şi a observat că copiii, rămân acasă. Vladâca şi-a întrebat prietenul, de ce nu a luat şi copii cu el. Acela i-a răspuns: «S-au comportat foarte urât săptămâna aceasta şi nu merită să meargă la Biserică». Copiii trebuie învăţaţi să primească participarea la slujbile bisericeşti drept cadou şi sărbătoare. Anume acesta va fi cu adevărat o experienţă, ce va aduce roade. Iar la noi lucrurile stau total diferit. Copilul : nu vreau să mă împărtăşesc! Mama : nu, o vei face-o! –şi cu sila îl impune să se apropie de Sfântul Potir. Ca rezul de multe ori şi se întâmplă că copii crescând, nu mai pot fi impuşi să facă ceea, ce nu-şi doresc şi ceea spre ce au fost impuşi doar cu forţa.

O dată l-am întrebat pe un băieţel de 10 ani dintr-o famile pentru care viaţa bisericească este una indespensabilă: dar tu cum îl percepi pe Hristos? Simţi că el este alături de tine. Îi simţi dragostea, de parcă El ar fi cel mai bun Prieten al tău? Băiatul a strâns din umeri nedumerit , neînţelegând despre ce l-am întrebat.

E foarte important când toată familia trăieşte această viaţă bisericească. Am dorit să ne împărtăşim, ne pregătim cu toţii. Dar nu aşa de parcă Împărtaşania ar fi o procedură de rutină, de genul unei vizite la medic. Atunci când părinţii sunt reci faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat la Taina Împărtăşaniei şi copilul va simţi la fel.

Pentru educarea armonioasă a copiilor e necesară şi o educare culturală şi o adaptare socială a lor. Există o părere pseudoduhovnicească, că copiii trebuie educaţi doar sub aspect bisericesc, ca să fie îngrădiţi de acţiunea distrugătoare a lumii din jur. În parametrii acestei educaţii, cultura laică este considerată de prisos şi chiar dăunătoare. Că uite ele te-ar abate de la rugăciune şi de la viaţa spirituală. Ca urmare, copiilor li se interzice să comunice cu camarazii lor, care nu merg la Biserică (îi vor ademeni la desfrâu), nu le permit accesarea calculatorului («îi va transforma în nişte zombi»), ş.a. Dar ca rezultat, copii nu cresc adaptaţi pentru viaţa înconjurătoare, doar cum nu ai face, din lumea înconjurătoare nu poţi dispărea. Şi cel mai trist, că neputând să se adapteze şi să-şi găsească locul lor în societate învinuiesc de toate Biserica, care nu ne învaţă nici într-un caz asemenea. Apostolul Pavel ne spune: toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21); toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. (1 Corinteni 6, 12).

De la influenţa negătivă a lumii acesteia nu putem fugi , dar îi putem rezista. Şi pentru ai putea rezista trebuie să ne înarmăm copii şi duhovniceşte şi intelectual-cultural. Să le dezvoltăm copiilor un gust estetic, să le arătăm frumeseţea muzicii clasice, a literaturii, să le dezvoltăm talentele pe care le au. Ca întâlnindu-se cu ceea, ce ne prezintă societatea de astăzi, să fie înarmaţi şi cu un antidot împotriva ei.

Dar şi aici toate au la bază familia. Dacă în familie se ascultă doar posturile de radiou comerciale, iar lectura preferată e presa galbenă, la televizor se preferată doar emisunle de shou, sau din contra se citeşte şi se priveşte doar totul ce e «ortodox», de unde copilul va asimila educaţia culturală. E asemănător şi cu viaţa socială.

Trebuie pregătiţi copii să locuiască în lumea necreştină în aşa fel, ca ei să fie sarea pământului (Matei 5, 13), adică ca ei să crească oneşti, curajoşi, să fie într-un pas cu tehnologiile lumii, să fie dezvoltaţi multilateral, ca să poată respinge răul şi păcatul pe toate căile vieţii, încât lumea să vadă faptele lor cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (Matei 5, 16).

Deci cum ar trebui să ne educăm copiii? În primul rând trebuie să-I iubim, să găsim mereu timp pentru ei, chiar dacă nu-l avem. În toate să fim un exemplu demn de urmat pentru ei. Să învăţăm împreună cu ei să fim creştini în tot şi în toate. Să nu acceptăm creştinismul ca ceva îngust, dar aşa cum este el de fapt, adica cel ce cuprinde toate aspectele existenţei noastre. În sfârşit, să ne stimăm şi respectăm copiii, să avem încredere în ei. Totodată păstrând în familie atmosfera de dragoste şi pace. Dacă copii noştri vor fi „îmbisericiţi” doar prin laturile exterioare, iar vor fi lipsiţi de dragoste şi mereu forţaţi la ceva, ei vor creşte şi prea probabil că vor spune că Biserica este doar ipocrizie şi făţărnicie şi nu vor putea deveni creştini adevăraţi.

Şi desigur e necesar să conştientizăm răspunderea personală de copiii noştri. Începutul educaţiei lor trebuie să fim noi. Cum suntem noi, aşa sunt şi copiii noştri. Să ne scimbăm noi, să aducem dragoste şi pace în familie, dar nu să lăsam toate pe seama formelor bisericeşti exterioare, în speranţa că va acţiona asupra lor Duhul Sfânt în mod automat. Biserica – nu e o magie. În ea nu acţionează nimic automat, toate se obţin în dependenţă de eforturile fiecăruia, şi mai ales atunci când merge vorba de educaţie.

Şi ca încheiere o ultimă istorioară. Nişte cunoscuţi au venit la mine cu băiatul lor de 15 ani, cu rugămintea să disut cu el şi poate cumva „să-l îndrept pe calea cea dreaptă”. Am reuşit să găsesc limbă comună cu el (probabil a simţit că nu sunt de partea părinţilor). L-am întrebat: de ce nu mai urmezi şi tu viaţa alături de învăţăturile şi îndemnurile Bisericii?

El mi-a răspuns: vreau să trăiesc o viaţă adevărată…

Aceasta înseamnă un singur lucru, că viaţa şi învăţăturile Bisericii nu erau trăite cu adevărat în famila lui. În cele exterioare, da, exista, dar Hristos în această viaţă lipsea cu desăvârşire. Şi acest adolescent (ca şi majoritatea lor) a simţit foarte clar acest lucru şi s-a revoltat împotriva lui.

De aceea mă gândesc: poate nu mereu ar trebui să ne certăm copiii? Adesea ar fi cazul şi să învăţăm de la ei …
 Traducere şi adaptare Natalia Lozan
 Articol apărut în original pe siteul:
www.pravmir.ru