Ce ne este frică să-I spunem Lui Dumnezeu?

Fenomenul “dezbisericirii” se discută de mult timp. Apare la un moment dat în viaţă o periodă, când trăirea veţii alături de Biserică îşi pierde sensul său adânc: în loc de rugăciune - o scurtă citire a pravilei, mărturisirea - din săptămână în săptâmână e o relatare a unei liste de păcate mai puţin înfricoşătoare. Împărtaşania- neapărat la fiecare două săptămâni, însoţită doar de rugăciunea de înaintea ei. Cum să primim această stare, şi cum să reîntoarcem credinţa arzătoare de altă dată?
“Dezbisericirea” — este semnul, că oamenii au obosit să urmeze doar un anume ciclu bisericesc.

Esenţa credinţei pentru mulţi, a devenit anume urmarea acestui ciclu al anului bisericesc. Avem o gamă minunată de slujbe bisericeşti. De la Paşte la Paşte, de la perioada unui post, la altul. Devine o obişnuinţă şi o faptă bună de a urma acest ciclu, un fel de horă bisericească, prevâzând doar schimbarea unor haine de sărbătoare cu altele mai simple şi excluzând meditarea la esenţa acestui ciclu. Iar omul, într-atât se obişnuieşte să meargă după acest cerc, că nu mai are necisitate să-l urmeze nici chiar pe Hristos.

Trebuie să căutăm în interiorul nostru, să privim la noi înşine, să încercăm să înţelegem de ce s-au întâmplat toate acestea, ce căutăm în viaţă proprie, şi să înţelegem dacă în genere suntem pregătiţi să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Aici este foarte important ca să înţelegi un lucru, atunci când te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, atunci primeşti de fapt - Sângele şi Trupul lui Hristos.

Acestea nu sunt doar simboluri.

Este Aceea, ce a fost răstignit pe Cruce.

Este trupul rănit şi chinuit a Lui Hristos şi sângele pe care l-a vărsat.

Trebuie să-ţi poţi închipui foarte clar, că dacă acum te vei împărtăşi, cu tine se poate întâmpla orice. Doar aceasta înseamnă că Hristos te îndeamnă să-L urmezi pe cruce, atunci când te învredniceşti de primirea sfintei Împărtăşanii.

Dacă te-ai decis să te împărtăşeşti cu Hristos cel răstignit, cu trupul său preasfânt, cu sângele vărsat de El, dacă te-ai decis cu frică de Dumnezeu – acestea doar se întâmplă real. Dacă înţelegeţi aceste lucruri, atunci nu este atât de uşor să te hotărăşti de a te apropia de Sfântul Potir. Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să ne împărtăşim, dimpotrivă este necesar să o facem. Dar trebuie să fim gata prin decizia de a ne aropia de împărtaşanie, să fim gata în acel moment, să ne ne încredinţăm cu desâvârşire lui Dumnezeu, să-I spunem : "Doamne, fă cu mine ce vrei!"

Dacă o persoană este gata în aşa fel să se predea Domnului - e foarte infricoşător. Dar e singurul lucru, care este necesar de făcut.

Să te predai lui Dumnezeu : "Fă cu mine ce vrei!" Cuvinte, care în Evanghelie sunt reprezentate prin "toate ale Mele sunt ale Tale", sunt cuvinte pe care fiecare trebuie să le spună lui Dumnezeu, atunci când vrea să se împărtăşească. Când Hristos a spus în rugăciunea sa înainte de a fi răstignit aceste cuvinte Tatălui: "toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele ", el de fapt a spus acelaş lucru şi pentru noi. Amintiţi-vă, ce spune tatăl fratelui mai mare a fiului risipitor : "Toate ale mele ale tale sunt." "Toate ale mele ale tale sunt ".

Aceeaşi ne spune Hristos şi nouă : «Toate ale mele ale tale sunt». Şi noi toţi îl primim, primind împărtăşania. Şi atunci oare nu putem să-I răspundem : «Toate ale mele, sunt ale Tale». Dacă medităm la acestea cu adevărat în faţa potirului, şi nu doar repetăm rugăciunea sfântului Ioan Gură de Aur, dar cu adevărat conştientizăm fapta pe care o sâvârşim …

Hristos aceeaşi îmi spune şi mie : " Toate ale mele ale tale sunt " şi îmi dă şansa să-l primesc pe deplin, atunci, de ce să nu fac şi eu la fel. Mă voi preda Lui în întregime. Şi să se întâmple cu mine, ce nu s-ar întâmpla. Pentru că dacă Îl iubesc, eu nu mă tem de nimic.

Dar noi din păcate aşa nu ne dorim. Vrem şi toate ale ale Tale – să fie ale mele, şi toate ale mele – să râmână ale mele. Şi tot ciclul bisericesc este un garant că noi procedăm corect. Ducem o viaţă bună şi frumoasă, avem de toate, şi fapte de milostenie, şi servicii sociale.

Dar atunci când creştinul are de toate – nu este spre folosul lui. Atunci, când toate se aranjează cu bine, nu este deja chiar bine. În acest moment noi ne pierdem copiii – noi nu înţelegem, de ce ne părăsesc, de ce nu-şi mai doresc să vină la Biserică. Fiindcă la noi totul e prea bine. Într-atât de bine, că nu prea avem ce-I spune nici Lui Hristos. De toate avem, bisericile sunt deschise, fapte bune – facem, pravila de rugăciune nu o uităm, perioada postului o respectăm. Dar atunci de ce mai avem nevoie, dacă de fapt toate le-am făcut deja? Toate, în afară de cel mai important, nu I-am spus Domnului aceste cuvinte: « Toate ale mele, ale Tale sunt». Şi nu ne-am putut să ne încredinţăm pe noi Lui, ca să putem trăi cu adevărat o viaţă după Evanghelie.

Să nu ne temem să trăim o viaţă, la care ne îndeamnă Evanghelia, să nu ne temem de cruce, su nu ne temem, ca în viaţa noastră se pot întâmpla şi nefericiri. Să nu te temem, că nu vom realiza ceva, sau că ne va fi luat ceva, care ne pare, că ne aparţine.

Noi trăim cu aceeaşi frică, ca şi toată lumea. Şi de fapt în mare măsură nici nu ne deosebim de ceilalţi. Oamenii necredincioşi şi cei credincioşi la fel au frică de prea multe. La fel ne temem să ne pierdem bunăstarea. La fel ne temem şi de moarte. Noi creştinii, suntem îngroziţi de moarte nu mai puţin ca cei necredincioşi. Nu este nici o diferenţă între noi, cu excepţia faptului că noi urmăm acest ciclu bisericesc şi ei – nu.

Pentru mulţi, aceasta este o metodă de îmbesericire, anume urmarea acestui ciclu bisericesc. Dar de fapt, să urmezi viaţa bisericeasă prevede ceva total diferit.